Esentialul vietii

“Oare cum sa le sugerezi, cum sa-i faci sa inteleaga: printr-o inspiratie subita, printr-o naluca, in somn? Fratilor! Oameni buni! Pentru ce v-a fost data viata? Intr-un miez de nopte intunecoasa se deschid larg usile celulelor mortii si oamenii cu suflet mare sunt dusi ca sa fie impuscati. Pe toate caile ferate ale tarii, in clipa aceasta, acum, dupa ce au mancat scrumbia, oamenii isi ling cu limba amara buzele uscate, viseaza la fericirea pe care ti-o peocura picioarele intinse, la linistea care ii asteapta dupa ce si-au facut nevoile.
Pe Kolama, numai vara pamantul se dezgheata la o adancime de un metru, si doar atunci ingroapa osemintele celor ce au murit peste iarna. Iar voi, sub cerul albastru, sub soarele dogoritor, aveti dreptul sa dispuneti de soarta voastra, sa mergeti sa beti apa, sa va intindeti, sa va duceti unde poftiti fara escorta! Ce va pasa de lumina aprinsa pe coridor? Ce treaba aveti cu soacra aceea?
Vreti sa va spun eu acum care este esentialul in viata, care sunt secretele ei? Sa nu alergati dupa ce este iluzoriu, dupa avere, dupa titluri: acestea se obtin cu zeci de ani de nervi si se confisca intr-o noapte. Sa traiti avand o superioritate egala a vietii: sa nu va speriati de nenorocire si sa nu tanjiti dupa fericire, caci amarul nu tine un veac, si dulcele nu-l bei pana la fund. Sa fiti multumiti ca nu inghetati de frig, iar setea si foamea nu va sfasie maruntaiele cu ghearele lor. Daca nu aveti sira spinarii rupta, daca merg amandoua picioarele, daca amandoua mainile se indoaie, amandoi ochii vad si aud amandoua urechile – pe cine vreti sa mai invidiati? De ce? Caci a invidia pe altul inseamna sa-ti faci mult rau tie. Frecati-va ochii, spalati-va inima si, mai presus de orice, sa-i pretuiti pe cei care va iubesc si va simpatizeaza. Nu-i ofensati, nu le spuneti vorbe urate, nu va despartiti certati: caci nu stiti, poate ca aceasta e ultima voastra fapta inainte de arestare, si asa veti ramane in memoria lor…”
(Alexandr Soljenitan, Arhipelagul GULAG)

Iartă-mă! Emanuel Vrăbioru

„Iartă-mă” nu e o poruncă.
Iartă-mă e un regret,
O părere rea, profundă
Pentru un păcat discret.

De-am păcătuit pe calea
Care duce drept în sus,
„Iartă-mă” este cuvântul
Cel mai am acum de spus
Către Tine, drag Isus.

Și cu gândul, câteodată,
Rău am fost-naintea Ta.
Azi mă iartă, te rog, Tată
Și-ascultă rugăciunea mea!

Iartă-mă, o, Doamne Sfinte,
De cuvinte de ocară
Aruncate către oameni
Să le fac viața amară!

Iartă-mă pentru acea mână
Care-am pus-o atunci în joc,
Când Tu, Doamne, strigi – frână!
Iar vrăjmașul – fără stop!

Iartă-mă de ochiul care
Trebuia, Doamne, să-l scot!
Iartă-mă dacă azi, Tată,
Sunt un om aproape mort!

Iartă-mă pentru săracul
Care mâna-mi întindea,
Celui care îi rostisem
„Pleacă dinaintea mea!”

Iartă-mă azi pentru gândul
Cel avut în adunare!
Iartă-mă de-am pus pe-o rană
Cândva și mai multă sare!

Iartă-mi necredința-n Tine,
O, Stăpânul meu!
Iartă-mă de-am spus vreodată
„Nu există Dumnezeu!”

Iartă-mă pentru minciuna
Care-am spus-o acelui om!
Iartă-mă că, atunci, gura
Nu-mi tăcea la microfon!

Iartă-mi înșelătoria
Ce-am comis-o în hambare!
Să îmi fie mie bine,
Nu la altul care n-are.

Iartă-mi Tu promisiunea
Cea făcută de demult!
Iartă-mă dacă păcatul
Cel comis nu m-a durut!

Iartă-mă pentru scânteia
Aruncată între paie!
Când s-au luat la ceartă mare
Toți aceia din odaie.

Iartă-mă de nepăsarea,
Doamne, de al Tău Cuvânt!
Când, cu conștiința trează,
Am făcut doar eu ce-am vrut.

Iartă-mi și fățărnicia
Lumii când am vrut să-i plac,
Însă, Ție, Doamne Sfinte,
Nu Ți-am mai făcut pe plac!

Iartă-mi prefăcătoria
Cea făcută-n interes!
Și pe care-am repetat-o
Doamne, foarte, foarte des.

Iartă-mă de crucea care
Am spus, Doamne, că-i prea grea!
De-ncercarea când rostisem
„E peste puterea mea!”

Iartă-mă de plictiseala
Față de al Tău Cuvânt!
De trăirea și-ndoiala
Ce-am avut-o pe pământ!

Iartă-mă de judecata
Ce-am făcut-o eu, ca om!
Când am zis:
„Asta-i răsplata pentru fiecare pom?”

Iartă-mă de ziua care-am
Petrecut-o fără Tine!
Iartă-mă de IGNORAREA
Sufletului cel din mine!

Eu de-oi fi să-mi spun păcatul
Zeci de cărți n-ar fi deajuns.
Dar cu mii de lacrimi, Tată
Spun azi tot ce am de spus!

Amin
Emanuel Vrăbioru

Cum este Dumnezeu?

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut, care este în sânurile Tatălui, acela L-a făcut cunoscut”. Prin urmare, Dumnezeirea este inefabilă și incomprehensibilă, „căci nimeni nu cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul și nici pe Fiul afară de Tatăl”. Sfântul Duh, însă, cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, în chipul în care duhul omului cunoaşte cele ce sunt în el. În afară de prima și fericita fire, nimeni n-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia ea i s-a descoperit. Nimeni, nu numai dintre oameni, dar nici dintre puterile suprapământești, adică chiar dintre Heruvimi și Serafimi.

Dumnezeu, însă, nu ne-a lăsat în completă neştiinţă, deoarece cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este însămânţată de El în chip firesc în toţi oamenii. Pe lângă aceasta, însăşi creaţia, conservarea și guvernarea acesteia vestesc măreţia firii dumnezeieşti.

Dumnezeu s-a făcut apoi cunoscut, atât cât ne este cu putinţă să-l înţelegem, mai întâi prin lege şi prin profeţi, iar în urmă prin Fiul Lui, Unul-Născut, Domnul și Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Pentru aceea primim, cunoaştem și cinstim toate cele predate nouă prin lege, prin profeţi, prin apostoli şi prin evangheliști şi nu cercetăm nimic mai mult decât acestea. Dumnezeu, fiind bun, este cauza atot binele și nu este supus nici invidiei, nici patimii. Invidia este departe de firea dumnezeiască, singura bună și în afară de orice patimă.

Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaştem numai ceea ce este de folos şi a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim și în acestea să rămânem, nemutând hotarele veşnice și nedepăşind dumnezeiasca predanie.

(Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. I)

Motive ale acțiunii

Romanele și filmele sunt făcute după anumite tipare. Ele respectă, indiferent de imaginația autorului, anumite legi. Aceste scrieri sau ecranizări se întind de la tragedie la comedie, de la romanță la anti-romanță. Voi enumera în următoarele postări câteva din aceste tipare pe care le respectă autorii de operă „comică”.
1. Căutarea, în care eroul părăsește siguranța casei lui, trece printr-o situație grea care îi pune la încercare puterea și temporar îl învinge, apoi, el trece peste obstacole și fie se întoarce acasă triumfător, fie atinge o nouă stare de fericire (care constituie tot o întoarcere la starea inițială). Căutarea este circulară în structură, fazele ei fiind despărțirea, transformarea printr-o încercare grea și întoarcerea.
2. Motivul moarte-renaștere (înviere), în care un erou îndură moartea sau pericolul și se întoarce la viață sau siguranță.
3. Inițierea, în care eroul este scos dintr-o situație existentă, de obicei ideală, și trece printr-o serie de încercări grele, timp în care el trece de la ignoranță și imaturitate la o stare de maturitate socială sau spirituală.
(autor Leland Ryken, Ferestre spre lume)

De Ce este România altfel

flag-map-romania
PREZENTUL ESTE OPERA TRECUTULUI. România s-a făcut într-un anume fel: de aceea este așa cum este. Parcugându-i rapid istoria, am putut identifica o lungă serie de trăsături specifice, mai mult sau mai puțin îndepărtate de condiția europeană „medie”, și prinse ele însele în combinații contradictorii. Înlănțuindu-se, toate aceste particularități, prea multe particularități, conduc la România de astăzi. O țară care se încăpățânează să fie altfel. Ceea ce înseamnă uneori și reușite, nu doar neîmpliniri și dereglări. Necazul este că ceea ce nu merge într-o societate ajunge să strice și ceea ce merge. Nu e un merit să mergi corect, e o deficiență să mergi strâmb. Ce poate fi mai îngrijorător decât faptul că atât de mulți tineri, tot mai mulți, și printre cei mai promițători, își văd realizarea doar în afara României? Avem nevoie mai presus de toate de o privire critică și cât mai puțin îngăduitoare: să ajungem să separăm odată mediocritatea și impostura de valoare. În lături!, exclamă Titu Maiorescu, la 1886. E un demers care ar trebui actualizat. Va reuși România să o facă?
(Autor Lucian Boia, De ce este România altfel?, sursă foto foaienationala.ro)

Credința sau Credințele Ortodoxe

rasinari
În cartea Becoming Orthodox [Devenind Ortodox] Peter Gillquist afirmă, „Biserica Ortodoxă… poartă în mod miraculos astăzi aceiaşi credinţă şi viaţă a Bisericii Noului Testament”. Presupunerea din spatele acestei afirmaţii este faptul că biserica Ortodoxă este un trup unificat care vorbeşte cu o singură voce. De fapt, Ortodoxia nu este un bloc monolitic care împărtăşeşte o tradiţie unificată şi viaţa de biserică. Fraza „Ortodoxismul Răsăritean”, folosit în mod comun pentru a descrie credinţa ortodoxă, se referă de fapt la bisericile dominante ale Europei Răsăritene. Într-un sens larg, tradiţia Răsăriteană cuprinde toate bisericile creştine care s-au separat la un stagiu timpuriu de tradiţia Apuseană (Roma) pentru a urma pe unul din patriarhii antici (Ierusalim, Antiohia, Alexandria şi Constantinopol).

În cadrul secolul al 20lea, aceste biserici nu numai că s-au răspândit pe toate continentele, dar au şi penetrat multe culturi care nu au fost asociate în mod tradiţional cu tradiţia Răsăriteană. În general vorbind, aceste biserici pot fi grupate în una din următoarele:

1. Bisericile ortodoxe din Orientul Mijlociu. Acestea aparţin celor mai antice unităţi eclesiastice orientale, şi ele îi includ pe Patriarhii Constantinopolului (Istambulul modern), Alexandria (Egipt), Antiohia (Siria şi Liban), Ierusalim (Iordania şi teritoriile ocupate), Catolizaţii Armenieni din Etchmiadzin (fosta Republică Sovietă) şi Cilicia (Liban), biserica Ortodoxă Coptică (Egipt) şi biserica Ortodoxă Siriană (Siria, Beirut şi India) [I. Bria, The Sense of Ecumenical Tradition (Geneva: WCC, 1991), 5-12].

2. Bisericile ortodoxe din Europa Centrală şi Răsăriteană. Atât din punct de vedere cultural cât şi teologic, aceste biserici urmează îndeaproape tradiţia bizantină (Constantinopolitană). Cunoscuţi în general ca „Ortodoxia Răsăriteană”, ele includ bisericile autonome din Rusia, România, Serbia, Grecia, Bulgaria, Georgia, Cipru, Republica Cehă, Polonia, Albania şi Sinai [T. Ware, The Orthodox Church (Harmondsworth, Middlesex, England: Penguin Books, 1963), 9-16].

3. Diaspora ortodoxă. Organizate în afara ţărilor tradiţional ortodoxe, aceste comunităţi eclesiastice se găsesc în Europa Apuseană, America de Nord şi Sud, Africa, Japonia, China şi Australia.

Aceste biserici au diferenţe semnificative din punct de vedere teologic, eclesiastic şi cultural între ele. De exemplu, controversa monofizită din secolul al 5lea referitoare la faptul dacă Cristos are două naturi sau una a separat biserica bizantină din cadrul bisericilor Răsăritene antice. În plus, bisericile Răsăritene nu sunt de acord cu data pentru Paşte şi legitimitatea ierarhiei şi a sacramentelor bisericii. ca rezultat al acestor diferenţe, bisericile Răsăritene au structuri eclesiastice paralele nu numai în aceiaşi ţară ci chiar şi în acelaşi oraş, astfel neglijând conducerea unui singur episcop într-un singur oraş.

Din punct de vedere cultural, în adiţie faţă de tradiţiile liturgice locale diferite, legătura dintre biserică şi naţiune care a devenit caracteristic pentru Ortodoxia Răsăriteană a dus la fondarea bisericilor pe principii etnice. Majoritatea bisericilor se înţeleg pe ele insele ca fiind protectorul real al naţiunilor lor individuale, popor şi culturi. În ciuda beneficiilor politice, relaţia biserică-naţiune ridică întrebări legate de universalitatea şi unitatea bisericii, în particular în vremurile de tensiune politică sau militară dintre naţiunile sprijinite de bisericile ortodoxe surori.

În ciuda pretenţiilor triumfătoare ale apologeţilor ortodocşi că ei întruchipează adevărata credinţă apostolică, în realitate există o îngrămădeală de tradiţii în conflict, teologii şi structuri eclesiastice. Evanghelicii protestanţi din America care au fost doritori să îmbrăţişeze credinţa ortodoxă au descoperit la scurt timp că bisericile ortodoxe din America erau divizate. De fapt, liturghiile lor se fac în limbile lor naţionale şi ei sunt nehotărâţi să-i întâmpine cu bucurie pe străini [T. Weber, "Looking for Home: Evangelical Orthodoxy and the Search for the Original Church," in New Perspectives on Historical Theology: Essays in Memory of John Meyendorff, ed. Bradley Nassif (Grand Rapids: Eerdmans, 1996), 119]. De exemplu, Frank Schaeffer, un promotor pasionat al Ortodoxiei, a concluzionat că o latură a bisericii Ortodoxe din America este „un fel de club socio-etnic”, infectat cu nominalism, materialism, mândrie etnică, exclusivism, şi indiferenţă faţă de sacramente [Schaeffer, 298-311].
(Autor: Paul Negruț)

Ce este voia lui Dumnezeu?

Cum descoperim voia lui Dumnezeu atunci când ne confruntăm cu o mulţime de alternative posibile?
Am găsit două explicații ale voii lui Dumnezeu:
A. Zac Poonen – în cartea „Descoperind voia lui Dumnezeu” (se pare că se găsește gratis pe internet). Prezint mai jos câteva citate din carte.
- Este posibil să ratăm voia perfectă a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre prin neglijenţă şi neascultare.
- Foarte rar Dumnezeu ne călăuzeşte în mod spectaculos. Acum, în vremea Noului Testament, Dumnezeu ne călăuzeşte prin Duhul Sfânt. Deci trebuie să căutăm să fim umpluţi cu Duhul Sfânt.
- Dumnezeu are o profesie specifică pentru tine. Datoria ta este s-o împlineşti.
- Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să aleagă El cum să ne călăuzească.

B. Dr. Sinclair B. Ferguson vorbește despre principii care stau în spatele alegerilor noastre. http://www.rcrwebsite.com/will.htm
Costică Macoveiciuc susține că atunci când e vorba de viața mea personală am un cerc care se cheamă voia lui Dumnezeu, pe unde pot să umblu. Dacă țin cont de unele principii de bază, pot lua orice decizie și să fie voia lui Dumnezeu. Când e vorba de lucrarea Domnului, El își asumă responsabilitatea de a te îndrepta.

Până la urmă, voia lui Dumnezeu este un drum pe care trebuie să-l nimeresc să merg pe el sau o suprafață în care mă pot mișca și, dacă țin cont de anumite principii, orice decizie pe care o iau este buna?