În începutul vieţuirii primului om pe pământ, Adam, a simţit nevoia de părtăşie. Atunci când a pus nume tuturor vieţuitoarelor Adam a simţit că are nevoie de un ajutor. Astfel Dumnezeu a adus lui Adam pe Eva, persoana potrivită.
În Geneza 2:18, Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” În aceste cuvinte se găseşte esenţa nevoii persoanei umane.
De-a lungul istoriei vedem cum oamenii s-au asociat pe familii, clase sociale, statut etc. Cel mai important lucru este că o persoană se simte bine atunci când se găseşte în preajma altor persoane care îi împărtăşeşte ideile, convingerile şi chiar greşelile.
Părtăşia în Vechiul Testament
Pe tot parcursul Vechiului Testament se vorbeşte despre întâlnirile pe care le avea poporul Domnului pentru citirea Legii sau cu ocazia unei sărbători sau în vederea unui război sau hotărâri generale.
În Judecători 20 vedem cum poporul Israel, cu excepţia seminţiei Beniamin, se adună la Miţpa cu un scop bine definit şi comun. În cartea lui Ezra, capitolul 8, citim cum tot poporul a stat să asculte Legea Domnului citită de cărturarul Ezra. Psalmul 133 arată beneficiile locuirii familiei împreună: „Este ca untdelemnul de preţ, care, turnat pe capul lui, se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se pogoară pe marginea veşmintelor lui.” Untdelemnul, asociat cu marele preot Aaron şi veşmintele sale sfinte, semnifică binecuvântarea spirituală.
A doua binecuvântare este cea materială: “Este ca roua Hermonului, care se pogoară pe munţii Sionului”. Pe cei ce locuiesc împreună au şi beneficii materiale. Iar cea mai mare binecuvântare este cea a vieţii veşnice: „Căci acolo dă Domnul binecuvântarea, viaţa, pentru veşnicie.”
Părtăşia în Noul Testament
Lucrarea lui Isus a debutat cu botezul Lui în râul Iordan, după care a fost dus de Duhul în pustie unde a postit patruzeci de zile. Întors între oameni, Isus Şi-a ales doisprezece ucenici care să fie permanent în prezenţa Lui.
Din viaţa lui Isus uşor se desprind învăţături despre unitatea congregaţiei şi buna înţelegere între fraţi. „Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18: 19, 20). Din aceste versete înţelegem că unitatea se produce atunci când acei doi sau trei se vor aduna pentru a-şi împărtăşi scopurile şi motivele de rugăciune.
Isus se ocupă şi de disciplinarea celor aflaţi în dezacord cu principiile Sale şi acceptă autoritatea bisericească. „Cristos Se ocupă aici de „chestiuni de familie” şi trece de la copii la relaţiile de fraţi. Dacă toţi creştinii ar fi perfecţi, nu ar fi nevoie de sfaturi, dar pentru că toţi falimentăm şi păcătuim, trebuie să ştim cum să menţinem familia creştină bucuroasă şi sfântă.”
Pogorârea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii a fost atunci când ucenicii lui Isus au fost „toţi împreună în acelaşi loc” (Fapte 2:1). Nu ne putem imagina ca acei o sută douăzeci de oameni să fie adunaţi cu scopuri diferite sau să se roage pentru cauze diferite.
După convertirea celor trei mii la predica lui Petru, toţi se adunau la Templu şi ei „stăruiau în… legătura frăţească” (Fapte 2:42). Ei au fost atraşi laolaltă de o legătură puternică a iubirii frăţeşti şi a părtăşiei. Se adunau împreună pentru că aveau un ţel comun şi o dorinţă clară pentru unitatea spirituală. Chiar şi ameninţările din partea iudeilor îi constrângeau să stea în comunitate pentru că liderii religioşi îi persecutau pe cei care susţineau că Isus este viu. Astfel se întăreau şi se puteau încuraja unul pe celălalt.
Părtăşia în Cultul Penticostal din România
Încă de la apariţia convingerilor penticostale în ţara noastră, penticostalii au fost persoane cu dor de părtăşie. Ei şi-au bazat convingerile lor pe adevărul revelat al Sfintelor Scripturi. Din Biblie s-a învăţat că părtăşia este esenţa vieţii bisericeşti.
În Fapte 2:42 ni se spune că primii ucenici „stăruiau în învăţătura apostolilor”. Putem spune că ei aveau întâlniri de studiu bazate pe învăţăturile date de apostoli. Ei stăruiau în „legătura frăţească”; când o persoană era în nevoie era ajutată şi se încurajau unii pe alţii. Stăruiau în „frângerea pâinii”, adică luau parte la mesele de dragoste şi la Cina Domnului. Stăruiau şi în „rugăciuni”. Putem spune că avea întâlniri consacrate rugăciunii pentru că îi vedem pe Petru şi pe Ioan care se duceau la Templu la „ceasul rugăciunii” (Fapte 3:1).
La Cina Domnului din cultul penticostal ia parte doar persoanele născute din nou şi botezate într-o biserică locală neoprotestantă. Nu au voie să se împărtăşească cu trupul şi sângele Domnului orice persoană pentru Isus a stat la masă doar cu cei doisprezece ucenici ai Săi.
Dumnezeu, Tatăl nostru, ne poartă de grijă şi ne dă hrană fizică, dar ne dă şi hrană spirituală. Putem spune că ne hrănim din Cuvântul Domnului atunci când îl studiem la întâlnirile de părtăşie, dar ne hrănim şi din trupul şi sângele Domnului care este susţinerea şi menţinerea vieţii spirituale (Ioan 6:51).
Fiecare Biserică locală este condusă de principiile generale găsite în Biblie, dar şi de specificul zonei. Hans Klein spune că „dreptul reglementează viaţa cotidiană şi relaţia oamenilor în cadrul comunităţii, pe când cultul reglementează zilele de sărbătoare şi relaţia cu Dumnezeu.” Adică viaţa bisericească se întinde pe toate domeniile vieţii. Cine vrea să facă parte din Trupul Domnului trebuie să se supună regulilor Bisericii.
În 1 Corinteni 14:26 ni se spune ce trebuie să facem atunci când ne adunăm. „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tâlmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.” Iar cultul penticostal a înţeles acest lucru şi nu se pune accentul pregătirea persoanelor din Biserică sau pe poziţia lor ci la întâlnirile de părtăşie se are în vedere zidirea sufletească a membrilor ei.
Încheiere
Viaţa de copil al lui Dumnezeu este frumoasă şi cuprinsă în toate domeniile, mai ales cel religios. „Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religiunea unui astfel de om este zadarnică.” (Iacov 1:26). Viaţa de membru într-o Biserică locală nu este scrisă într-o condică ci atunci când, împreună cu fraţii noştri ce caută pe Domnul dintr-o inimă curată, fugim de pofte şi urmărim lucrurile spirituale (2 Timotei 2:22).
Am fost răstignit... 