Credința

Credința conform Bibliei este relația fundamentală dintre om și Dumnezeu.
Necredința înseamnă autonomie, afirmarea voinței proprii, este dispreț față de Cuvânt.
Problema cu anumite religii necreștine, conform lui Brunner este că acestea pot avea elemente de credință dar nu se pot baza pe încredere absolută ca răspuns la promisiunile divine, în aceste religii nu se găsește o întâlnire absolută cu Dumnezeu. Israelul vechiului testament avea promisiunile lui Dumnezeu prin profeți, dar numai în Noul Testament are loc întâlnirea personală cu Dumnezeu prin Hristos.
Credința în Vechiul Testament este imperfectă în comparație cu cea din Noul Testament, iar credința din Noul Testament se dezvoltă din cea din Vechiul Testament. În Vechiul Testament credința nu a atins maturitatea până la comunicarea de SIne a lui Dumnezeu prin Hristos. În Noul Testament credința este bazată pe revelația lui Dumnezeu în actul istoric al întrupării, al morții și al învierii lui Hristos. Credința s-a născut în comunitatea apostolică unde a avut loc recunoașterea lui Hristos ca Domn, la înviere și la Cincizecime. Hristos, Cuvântul și Actul lui Dumnezeu a fost esența Evangheliei proclamate. Credința a fost proclamată, iar Hristos a fost obiectul credinței. Expresia credinței este dovedită de ascultare, de încredere totală bazată pe metanoia, Credința reflectă dragostea lui Dumnezeu pentru om și a omului pentru Dumnezeu, este culmea relației lui Dumnezeu cu omul prin mărturia lăuntrică a Duhului.

Publicitate

Nesupunerea față de legile civile

Există trei opinii de bază referitoare la nerespectarea legilor civile. Anarhismul aprobă acest lucru oricând. Patriotismul radical nu aprobă niciodată neascultarea de guvern, iar supunerea biblica susține că uneori este corect să nu ascultăm. în timp ce majoritatea creștinilor cred că Biblia sprijină această din urmă opinie, există totuși unele neclarități referitoare la situațiile în care neascultarea este justificată. Antipromulgaționiștii insistă asupra dreptului de a nu asculta de nicio lege care permite acțiuni contrare Cuvântului lui Dumnezeu. Adepții poziției anticonstrângerii, pe de altă parte, susțin că neascultarea este justificată doar atunci când un om este silit să facă răul.
Chiar și printre cei care sunt de acord că neascultarea de guvern este uneori necesară, există diferențe de opinii privitoare la modul în care ar trebui să se manifeste această neascultare. Unii cred în revoltă împotriva unui guvern nedrept, însă punctul de vedere biblic cheamă la împotrivire fără rebeliune. O astfel de împotrivire nu înseamnă acceptare pasivă a nedreptății în guvernare, ci poate implica o campanie activă spirituală, morală și politică împotriva ei.
(După Norman Geisler, Etica Creștină , 296

Războiul

Care ar trebui să fie atitudinea creștinului față de război? Este întotdeauna corect să iei viața altei persoane, aflat fiind sub comanda guvernului? Există oare o bază biblică pentru angajarea într-un război? Aceste întrebări au primit răspunsuri diferite printre creștini. În principal, punctele de vedere, referitoare la suprimarea vieții cuiva în timpul unui război, au fost distribuite în trei categorii. Prima este activismul, care susține că un creștin ar trebui să participe în orice război inițiat de guvernul său, deoarece guvernul a fost instituit de Dumnezeu. A doua este pacifismul, care susține că un creștin nu ar trebui să omoare pe cineva, fiindcă Dumnezeu a poruncit ca niciodată omul să nu ia viața altuia. Și în cele din urmă, există selectivismul, care susține că un creștin ar trebui să participe la anumite războaie – doar la cele drepte. A face altfel înseamnă a refuza cursul corect al lucrurilor, poruncit de Dumnezeu.
(După Norman Geisler, Etica creștină, Oradea, Metanoia, 2008)