Predestinarea prin ochii lui Duns Scotus

Drum spectaculos
La baza doctrinei despre predestinare propusă de Scotus se afla concepția potrivit căreia voința divină purcede „nu din mai multe acte, ci dintr-unul singur, dar împlinit totuși în mai multe moduri (diversimode)”: „mai întâi El voiește o finalitate, iar pentru aceasta acțiunea lui este desăvârșită, iar voința binecuvântată; apoi, El voiește acele lucruri care sunt predestinate imediat acelei [finalități], și anume, prin predestinarea celor aleși…; și în cele din urmă, El voiește lucrurile care sunt necesare pentru atingerea acelui scop, și anume binefacerile harului”. La fel ca Augustin, Scotus invoca doxologia din Romani 11,33 ca avertisment împotriva scrutării tainelor lui Dumnezeu, însă adăuga în mod semnificativ: „Fiecare să aleagă opinia care îl mulțumește mai mult, atâta vreme cât libertatea lui Dumnezeu este apărată fără nici o nedreptate, precum și orice altceva despre Dumnezeu care trebuie apărat”. Pentru a apăra libertatea lui Dumnezeu, Scotus susținea că Dumnezeu, ca primă cauză, determină evenimentele în mod contingent și fără necesitate, o astfel de cauzare fiind așadar liberă. În felul acesta Dumnezeu și predestina în mod contingent, de vreme ce în libertatea sa rezida și posibilitatea de a nu predestina, iar Dumnezeu nu era captivul propriei sale acțiuni, ci rămânea liber. Negarea libertății lui Dumnezeu putea fi atribuită tendinței minții omenești de a trata „un act al voinței divine ca pe ceva din trecut”, cînd de fapt orice este veșnic este în prezent; la fel se întâmplă și cu voința divină, astfel încât „în veșniciei Dumnezeu poate voi în chip liber orice voiește, ca și când voința lui nu ar fi determinată în nici un fel (ad nihil)”.
Sursa foto http://www.incont.ro

Reclame