De ceva vreme am început să citesc „Jurnalul Fericirii” de Steinhardt. Ceea ce am descoperit aici m-a bucurat și am vrut să împărtășesc și cu voi. Văd un om născut din nou care suferă și găsește un rost în suferință, deci suferința nu e doar o pedeapsă ci și o binecuvântare.

După ce l-ai cunoscut pe Hristos îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine.
Cui îi place să învețe poezii nu se va plictisii niciodată în pușcărie – și nu va fi singur.
Când vaca mănâncă iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot așa, când pisica mănâncă pește, peștele se preface în carne de pisică. Suferința pe care o asimilăm, dintr-odată devine euforie.
Lipsa de entuziasm e semnul sigur al pierzaniei.
Oricând e timpul de a face binele. Oricând e timpul de a-l îndatora pe Hristos. Și după cum împărăția lui Dumnezeu va veni pe negândite, pe furate, tot astfel și faptele care o prevestesc nu țin seama de termene și contracte.
Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-așa prietenie… Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanțial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cât îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi!
Dumnezeu seceră și unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm inițiative. Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! Eu n-am făcut rău nimănui! Fac și eu ce pot! Dacă nu pot mai mult! Este – vorba lor – o atitudine de gură-cască, se află în contradicție cu parabola talanților și vădește că n-am înțeles cât de grav e păcatul de lenevire și cât de concret consideră Dumnezeu însemnul: cerurile se cuceresc. Nici cât de grav, de stăruitor ni se cer efortul și năzuința spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuși.
Mai amețitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinței mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esența divină a creștinismului.
Creștinismul e transmutație, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu (…) transformarea făpturii.
Nimeni nu este obligat să inventeze praful de pușcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deșteptăciune e o îndarorire. Mai ales pentru un creștin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creștin – și aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu știe nimic, dar toată lume știe totul.
Neștirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viață și printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samariteanul n-a fost numai bun ci și atent: a știut să vadă.
Milosului nu-i pasă dacă cerșetorul a vândut paltonul pe care i l-a dăruit, măcar că s-a dus banii de-a dreptul la cârciumă. Paltonul îl poartă Hristos.