De Ce este România altfel

flag-map-romania
PREZENTUL ESTE OPERA TRECUTULUI. România s-a făcut într-un anume fel: de aceea este așa cum este. Parcugându-i rapid istoria, am putut identifica o lungă serie de trăsături specifice, mai mult sau mai puțin îndepărtate de condiția europeană „medie”, și prinse ele însele în combinații contradictorii. Înlănțuindu-se, toate aceste particularități, prea multe particularități, conduc la România de astăzi. O țară care se încăpățânează să fie altfel. Ceea ce înseamnă uneori și reușite, nu doar neîmpliniri și dereglări. Necazul este că ceea ce nu merge într-o societate ajunge să strice și ceea ce merge. Nu e un merit să mergi corect, e o deficiență să mergi strâmb. Ce poate fi mai îngrijorător decât faptul că atât de mulți tineri, tot mai mulți, și printre cei mai promițători, își văd realizarea doar în afara României? Avem nevoie mai presus de toate de o privire critică și cât mai puțin îngăduitoare: să ajungem să separăm odată mediocritatea și impostura de valoare. În lături!, exclamă Titu Maiorescu, la 1886. E un demers care ar trebui actualizat. Va reuși România să o facă?
(Autor Lucian Boia, De ce este România altfel?, sursă foto foaienationala.ro)

Credința sau Credințele Ortodoxe

rasinari
În cartea Becoming Orthodox [Devenind Ortodox] Peter Gillquist afirmă, „Biserica Ortodoxă… poartă în mod miraculos astăzi aceiaşi credinţă şi viaţă a Bisericii Noului Testament”. Presupunerea din spatele acestei afirmaţii este faptul că biserica Ortodoxă este un trup unificat care vorbeşte cu o singură voce. De fapt, Ortodoxia nu este un bloc monolitic care împărtăşeşte o tradiţie unificată şi viaţa de biserică. Fraza „Ortodoxismul Răsăritean”, folosit în mod comun pentru a descrie credinţa ortodoxă, se referă de fapt la bisericile dominante ale Europei Răsăritene. Într-un sens larg, tradiţia Răsăriteană cuprinde toate bisericile creştine care s-au separat la un stagiu timpuriu de tradiţia Apuseană (Roma) pentru a urma pe unul din patriarhii antici (Ierusalim, Antiohia, Alexandria şi Constantinopol).

În cadrul secolul al 20lea, aceste biserici nu numai că s-au răspândit pe toate continentele, dar au şi penetrat multe culturi care nu au fost asociate în mod tradiţional cu tradiţia Răsăriteană. În general vorbind, aceste biserici pot fi grupate în una din următoarele:

1. Bisericile ortodoxe din Orientul Mijlociu. Acestea aparţin celor mai antice unităţi eclesiastice orientale, şi ele îi includ pe Patriarhii Constantinopolului (Istambulul modern), Alexandria (Egipt), Antiohia (Siria şi Liban), Ierusalim (Iordania şi teritoriile ocupate), Catolizaţii Armenieni din Etchmiadzin (fosta Republică Sovietă) şi Cilicia (Liban), biserica Ortodoxă Coptică (Egipt) şi biserica Ortodoxă Siriană (Siria, Beirut şi India) [I. Bria, The Sense of Ecumenical Tradition (Geneva: WCC, 1991), 5-12].

2. Bisericile ortodoxe din Europa Centrală şi Răsăriteană. Atât din punct de vedere cultural cât şi teologic, aceste biserici urmează îndeaproape tradiţia bizantină (Constantinopolitană). Cunoscuţi în general ca „Ortodoxia Răsăriteană”, ele includ bisericile autonome din Rusia, România, Serbia, Grecia, Bulgaria, Georgia, Cipru, Republica Cehă, Polonia, Albania şi Sinai [T. Ware, The Orthodox Church (Harmondsworth, Middlesex, England: Penguin Books, 1963), 9-16].

3. Diaspora ortodoxă. Organizate în afara ţărilor tradiţional ortodoxe, aceste comunităţi eclesiastice se găsesc în Europa Apuseană, America de Nord şi Sud, Africa, Japonia, China şi Australia.

Aceste biserici au diferenţe semnificative din punct de vedere teologic, eclesiastic şi cultural între ele. De exemplu, controversa monofizită din secolul al 5lea referitoare la faptul dacă Cristos are două naturi sau una a separat biserica bizantină din cadrul bisericilor Răsăritene antice. În plus, bisericile Răsăritene nu sunt de acord cu data pentru Paşte şi legitimitatea ierarhiei şi a sacramentelor bisericii. ca rezultat al acestor diferenţe, bisericile Răsăritene au structuri eclesiastice paralele nu numai în aceiaşi ţară ci chiar şi în acelaşi oraş, astfel neglijând conducerea unui singur episcop într-un singur oraş.

Din punct de vedere cultural, în adiţie faţă de tradiţiile liturgice locale diferite, legătura dintre biserică şi naţiune care a devenit caracteristic pentru Ortodoxia Răsăriteană a dus la fondarea bisericilor pe principii etnice. Majoritatea bisericilor se înţeleg pe ele insele ca fiind protectorul real al naţiunilor lor individuale, popor şi culturi. În ciuda beneficiilor politice, relaţia biserică-naţiune ridică întrebări legate de universalitatea şi unitatea bisericii, în particular în vremurile de tensiune politică sau militară dintre naţiunile sprijinite de bisericile ortodoxe surori.

În ciuda pretenţiilor triumfătoare ale apologeţilor ortodocşi că ei întruchipează adevărata credinţă apostolică, în realitate există o îngrămădeală de tradiţii în conflict, teologii şi structuri eclesiastice. Evanghelicii protestanţi din America care au fost doritori să îmbrăţişeze credinţa ortodoxă au descoperit la scurt timp că bisericile ortodoxe din America erau divizate. De fapt, liturghiile lor se fac în limbile lor naţionale şi ei sunt nehotărâţi să-i întâmpine cu bucurie pe străini [T. Weber, „Looking for Home: Evangelical Orthodoxy and the Search for the Original Church,” in New Perspectives on Historical Theology: Essays in Memory of John Meyendorff, ed. Bradley Nassif (Grand Rapids: Eerdmans, 1996), 119]. De exemplu, Frank Schaeffer, un promotor pasionat al Ortodoxiei, a concluzionat că o latură a bisericii Ortodoxe din America este „un fel de club socio-etnic”, infectat cu nominalism, materialism, mândrie etnică, exclusivism, şi indiferenţă faţă de sacramente [Schaeffer, 298-311].
(Autor: Paul Negruț)