„Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus!”

Sâmbătă, 12 martie 2011, ora 13:00 la Biserica Penticostală din Ipotești – Suceava, se va desfășura conferința adresată generației tinere, sub titlul: „Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus!”. Invitatul conferinței va fi Dan Suciu, slujitor în Biserica „Alfa – Omega” din Turda.
Cunoașterea lui Isus este un proces în care ar trebui să fie antrenați toți oamenii. Având în vedere că tinerii sunt pasionați de cunoaștere, aceștia trebuie direcționați spre valori absolute, revelate în cunoașterea lui Dumnezeu!

Antreneză-te în cunoașterea lui Isus Hristos, participând la această conferință!

Conferinta va ținea cel mult până la 18:00. Ea se va desfășura în două sesiuni cu o pauză de un sandvis și un ceai între sesiuni, de aceea avem nevoie să confirmați participarea dumneavoastră la adresa de e-mail: duciucalin@yahoo.com sau să lăsați un comentariu la acest articol pe acest blog.

Reclame

Fraţii şi surorile lui Iisus

Există patru posibilităţi de interpretare:

1) Fraţii lui Iisus sunt fraţi în sensul biologic şi legal al termenului. Iosif şi Maria ar fi părinţii biologici şi legali ai unei familii numeroase, cu, cel puţin, şapte copii: cinci băieţi şi două (sau, poate, mai multe) fete. Iisus ar fi primul fiu şi, deci, cel mai mare dintre fraţi.

2) Fraţii lui Iisus sunt, de fapt, verii săi. Termenul „fraţi” ar avea un sens figurat: fraţii lui Iisus i-ar fi veri primari, fii ai altor taţi (sau ai unui tată) şi ai altor mame (sau ai unei singure mame), alţii decât Iosif şi Maria. Iosif ar fi doar tatăl legal – nu cel biologic – al lui Iisus, în timp ce Maria ar fi mama sa biologică şi, fireşte, legală, ca soţie a lui Iosif. Iisus ar fi fiu unic şi nu ar avea fraţi, nici biologici, nici legali.

3) Faţii lui Iisus sunt doar legal fraţii săi. Iosif ar fi tatăl legal al tuturor, dar tată biologic doar al fiilor dintr-o primă căsătorie: toţi, minus Iisus. Maria ar fi a doua soţie a lui Iosif şi mama biologică şi legală doar a lui Iisus. Astfel Iisus ar fi fiu unic, dar, în acelaţi timp, mezinul, dacă se iau în consideraţie toţi copiii, fiii şi fiicele din cele două căsătorii ale lui Iosif.

4) Fraţii lui Iisus sunt fraţi vitregi – consangvini. Maria ar fi mama biologică şi legală a tuturor, dar pentru Iisus Iosif ar fi doar tatăl legal, nu şi biologic. Iisus ar fi doar fiul Mariei, soţia legală a lui Iosif. După naşterea lui, Iosif şi Maria ar avut cel puţin şase fii: patru băieţi şi două (sau poate mai multe) fete. Iisus ar fi primul fiu, deci fratele cel mare.

Voi cu care interpretare sunteţi deacord? Trebuie să ţineţi cont de argumentele fiecărei interpretări în parte.
(Interpretări luate din Armand Puig, Iisus un profil biografic, Bucureşti, Meronia, 2007, p. 167)

Biblia din 1688

Prima Biblie tradusă în limba română. E interesant accentul şi nuanţele cuvintelor. Parcă toţi românii ar fi fost moldoveni.
Prima pagină a publicaţiei:

Capitolele 2 şi 3 din „Evanghelia de la Ioan”(pagina 814):

Intrarea în Locul Preasfânt

Templul lui Solomon

De prea multe ori am auzit expresia cum că poţi veni cum vrei la închinare că Domnul se uită la inimă, nu la înfăţişare. „Înaintea Domnului putem veni cum vrei noi. Inima contează.” Preoţii Vechiului Testament aveau de respectat un ritual de curăţire şi apoi se puteau înfăţişa înaintea Domnului în Sfânta Sfintelor sau locul Preasfânt. Noi dacă suntem în perioada harului putem veni oricum înaintea Domnului?

Autorul epistolei către Evrei vorbeşte despre unele lucruri pe care ar trebui să le facem noi pentru a intra în locul Preasfânt. În Evrei 10:19-22 citim: Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său: – şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată.”

Asta înseamnă că nu putem veni cum vrem noi. Trebuie să venim cu inima curată. Într-o traducere mai exactă scrie :inimă sinceră. Nu ne putem apropia de Dumnezeu şi totuşi să credem că Îl minţim prin făţărnicia noastră.
Avem nevoie de credinţă atunci când venim înaintea Domnului. În capitolul 11:6 citim că „fără de credinţă este cu neputină să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Îl răsplăteşte pe cei ce-L caută.”
Mai trebuie să avem cugetul curat la fel ca împăratului David care, în Psalmul 32 scrie că îl mustra şi nu-i dădea pace. Noi îl judecăm pe psalmist că nu şi-a mărturisit păcatul la timp, dar pe noi nici măcar conştiinţa nu ne mai mustră.
Cu trupul spălat cu apă curată trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. În Romani 12:1 apostolul Pavel ne îndeamnă să aducem trupurile noastre ca jertfă vie pentru că aceasta va fi din partea noastră o slujbă duhovnicească. Ce legătură este între materie şi spirit? Cum poate influenţa trupul închinarea noastră „în duh şi în adevăr”? Vedem că nu este deajuns să avem inima curată ci şi trupul trebuie spălat cu apă curată.

Cui cere Dumnezeu aceste lucruri? Celor ce se apropie de El. Acum că ştim aceste lucruri, ce facem? Putem să mergem mai departe aşa cum am mers până acum, la urmă ne vom trezi într-un loc mai călduros şi sufocant, dar dacă ne vom schimba viaţa după Sfânta Scriptură vom avea doar de câştigat.

Cerinţele teologiei sistematice

Inspiraţia şi inerenţa Scripturii
Nu există teologie corectă fără credinţa în inspiraţia şi inerenţa Scripturii. Dacă este abandonată această doctrină, atunci raţiunea devine sursa de autoritate care va judeca asupra textului biblic.

Aplicarea unor principii hermeneutice corecte
Aplicarea principiilor hermeneutice va accentua obiectivitatea, obligând interpretul să renunţe la orice prejudecăţi sau extreme.

O abordare ştiinţifică
Teologia ar trebui să fie un demers ştiinţific, în sensul implicării artelor, culturii şi limbilor biblice în emiterea unor concluzii teologice.

Obiectivitatea
Teologia trebuie fundamentată pe o cercetare inductivă, nu pe un raţionament deductiv. Teologul trebuie să abordeze Scriptura ca o tabula rasa, cu o minte deschisă, dând voie Bibliei să vorbească de la sine, fără a-şi formula prejudecăţi despre ce ar trebui ea să spună.

Revelaţia progresivă
Cu toate că întreaga Scriptură este inspirată, revelaţia progresivă este un adevăr general acceptat. Din acest motiv, când e vorba de formularea unor adevăruri despre Dumnezeu şi despre modul său de raportare la om, Noul Testament are prioritate faţă de Vechiul Testament.

Iluminarea
Chiar şi atunci când aplicăm o motodologie şi o hermeneutică adecvată, există un element divin care participă la înţelegerea adevărului lui Dumnezeu. Credinciosul beneficiază de iluminarea Duhului Sfânt care îl îndrumă spre înţelegerea adevărului divin (1 Cor 2:11-13).

Recunoaşterea limitărilor umane
În timp ce foloseşte o metodologie adecvată, studentul trebuie să îşi recunoască limitările sale ca fiinţă finită. Voinţa omului nu poate să-L înţeleagă niciodată deplin pe Dumnezeu. Omul trebuie să se mulţumească cu o cunoaştere limitată.

(Citat preluat din cartea Manual Teologic de Paul Enns.)

Părtăşia biblică şi cea actuală


În începutul vieţuirii primului om pe pământ, Adam, a simţit nevoia de părtăşie. Atunci când a pus nume tuturor vieţuitoarelor Adam a simţit că are nevoie de un ajutor. Astfel Dumnezeu a adus lui Adam pe Eva, persoana potrivită.
În Geneza 2:18, Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” În aceste cuvinte se găseşte esenţa nevoii persoanei umane.
De-a lungul istoriei vedem cum oamenii s-au asociat pe familii, clase sociale, statut etc. Cel mai important lucru este că o persoană se simte bine atunci când se găseşte în preajma altor persoane care îi împărtăşeşte ideile, convingerile şi chiar greşelile.

Părtăşia în Vechiul Testament

Pe tot parcursul Vechiului Testament se vorbeşte despre întâlnirile pe care le avea poporul Domnului pentru citirea Legii sau cu ocazia unei sărbători sau în vederea unui război sau hotărâri generale.
În Judecători 20 vedem cum poporul Israel, cu excepţia seminţiei Beniamin, se adună la Miţpa cu un scop bine definit şi comun. În cartea lui Ezra, capitolul 8, citim cum tot poporul a stat să asculte Legea Domnului citită de cărturarul Ezra. Psalmul 133 arată beneficiile locuirii familiei împreună: „Este ca untdelemnul de preţ, care, turnat pe capul lui, se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se pogoară pe marginea veşmintelor lui.” Untdelemnul, asociat cu marele preot Aaron şi veşmintele sale sfinte, semnifică binecuvântarea spirituală.
A doua binecuvântare este cea materială: “Este ca roua Hermonului, care se pogoară pe munţii Sionului”. Pe cei ce locuiesc împreună au şi beneficii materiale. Iar cea mai mare binecuvântare este cea a vieţii veşnice: „Căci acolo dă Domnul binecuvântarea, viaţa, pentru veşnicie.”

Părtăşia în Noul Testament

Lucrarea lui Isus a debutat cu botezul Lui în râul Iordan, după care a fost dus de Duhul în pustie unde a postit patruzeci de zile. Întors între oameni, Isus Şi-a ales doisprezece ucenici care să fie permanent în prezenţa Lui.
Din viaţa lui Isus uşor se desprind învăţături despre unitatea congregaţiei şi buna înţelegere între fraţi. „Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18: 19, 20). Din aceste versete înţelegem că unitatea se produce atunci când acei doi sau trei se vor aduna pentru a-şi împărtăşi scopurile şi motivele de rugăciune.
Isus se ocupă şi de disciplinarea celor aflaţi în dezacord cu principiile Sale şi acceptă autoritatea bisericească. „Cristos Se ocupă aici de „chestiuni de familie” şi trece de la copii la relaţiile de fraţi. Dacă toţi creştinii ar fi perfecţi, nu ar fi nevoie de sfaturi, dar pentru că toţi falimentăm şi păcătuim, trebuie să ştim cum să menţinem familia creştină bucuroasă şi sfântă.”
Pogorârea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii a fost atunci când ucenicii lui Isus au fost „toţi împreună în acelaşi loc” (Fapte 2:1). Nu ne putem imagina ca acei o sută douăzeci de oameni să fie adunaţi cu scopuri diferite sau să se roage pentru cauze diferite.
După convertirea celor trei mii la predica lui Petru, toţi se adunau la Templu şi ei „stăruiau în… legătura frăţească” (Fapte 2:42). Ei au fost atraşi laolaltă de o legătură puternică a iubirii frăţeşti şi a părtăşiei. Se adunau împreună pentru că aveau un ţel comun şi o dorinţă clară pentru unitatea spirituală. Chiar şi ameninţările din partea iudeilor îi constrângeau să stea în comunitate pentru că liderii religioşi îi persecutau pe cei care susţineau că Isus este viu. Astfel se întăreau şi se puteau încuraja unul pe celălalt.

Părtăşia în Cultul Penticostal din România

Încă de la apariţia convingerilor penticostale în ţara noastră, penticostalii au fost persoane cu dor de părtăşie. Ei şi-au bazat convingerile lor pe adevărul revelat al Sfintelor Scripturi. Din Biblie s-a învăţat că părtăşia este esenţa vieţii bisericeşti.
În Fapte 2:42 ni se spune că primii ucenici „stăruiau în învăţătura apostolilor”. Putem spune că ei aveau întâlniri de studiu bazate pe învăţăturile date de apostoli. Ei stăruiau în „legătura frăţească”; când o persoană era în nevoie era ajutată şi se încurajau unii pe alţii. Stăruiau în „frângerea pâinii”, adică luau parte la mesele de dragoste şi la Cina Domnului. Stăruiau şi în „rugăciuni”. Putem spune că avea întâlniri consacrate rugăciunii pentru că îi vedem pe Petru şi pe Ioan care se duceau la Templu la „ceasul rugăciunii” (Fapte 3:1).
La Cina Domnului din cultul penticostal ia parte doar persoanele născute din nou şi botezate într-o biserică locală neoprotestantă. Nu au voie să se împărtăşească cu trupul şi sângele Domnului orice persoană pentru Isus a stat la masă doar cu cei doisprezece ucenici ai Săi.
Dumnezeu, Tatăl nostru, ne poartă de grijă şi ne dă hrană fizică, dar ne dă şi hrană spirituală. Putem spune că ne hrănim din Cuvântul Domnului atunci când îl studiem la întâlnirile de părtăşie, dar ne hrănim şi din trupul şi sângele Domnului care este susţinerea şi menţinerea vieţii spirituale (Ioan 6:51).
Fiecare Biserică locală este condusă de principiile generale găsite în Biblie, dar şi de specificul zonei. Hans Klein spune că „dreptul reglementează viaţa cotidiană şi relaţia oamenilor în cadrul comunităţii, pe când cultul reglementează zilele de sărbătoare şi relaţia cu Dumnezeu.” Adică viaţa bisericească se întinde pe toate domeniile vieţii. Cine vrea să facă parte din Trupul Domnului trebuie să se supună regulilor Bisericii.
În 1 Corinteni 14:26 ni se spune ce trebuie să facem atunci când ne adunăm. „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tâlmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.” Iar cultul penticostal a înţeles acest lucru şi nu se pune accentul pregătirea persoanelor din Biserică sau pe poziţia lor ci la întâlnirile de părtăşie se are în vedere zidirea sufletească a membrilor ei.

Încheiere

Viaţa de copil al lui Dumnezeu este frumoasă şi cuprinsă în toate domeniile, mai ales cel religios. „Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, religiunea unui astfel de om este zadarnică.” (Iacov 1:26). Viaţa de membru într-o Biserică locală nu este scrisă într-o condică ci atunci când, împreună cu fraţii noştri ce caută pe Domnul dintr-o inimă curată, fugim de pofte şi urmărim lucrurile spirituale (2 Timotei 2:22).

Cina Domnului

În primul rând trebuie specificat că denumirea este una tradiţională, dar nu şi biblică. Apostolul Pavel nu foloseşte substantivul κυριοσ care înseamnă Domn. El foloseşte adjectivul la cuvântul domn, adică domnesc (κυριακον). Spus mai clar ar trebui „Cina Domnească” (1 Cor. 11:20). Când spunem „Cina Domnului” ne gândim la o masă pe care a întins-o Domnul şi noi trebuie să facem parte la ea, dar când spunem „Cina Domnească” ne gândim că este de rang superior celorlalte cine, adică ne trebuie o atitudine nouă şi un sentiment de sacralitate nou.
Ioan 6:53: Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă”.
Ioan 17:3: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”
Prin faptul că iau din Cina Domnului mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, iar cunoaşterea nu se face dintr-odată când ţi-ai predat viaţa în Mâna Lui. Cunoaşterea se face treptat, zilnic. În fiecare zi mă „hrănesc” din trupul Domnului (Ioan 1:14 „Şi Cuvântul S-a făcut trup”), adică meditez asupra Cuvântului, îl citesc şi mă apropi mai mult de Dumnezeu.
Nicăieri în Biblie nu spune să ne abţinem de la Cină. Ci spune să nu luăm spre osândă.
Pregătirea pentru a ne împărtăşii din pâinea şi sângele Domnului se face zilnică şi săptămânală. Nu ne putem permite să treacă o zi fără să ne hrănim din Hristos (din cuvântul Lui). Asta înseamnă pregătire.
Făcând lucrurile astea nu vor mai fi partide, nu vor mai fi dezbinări, nu va mai fi problema scaunelor sau a altor probleme politice în Biserică.
Cine e gata pentru Cină?